Fiind ultima duminică din luna lui Gustar, ultima duminică
din vara lui 2016, nu era modru să nu degustăm puțin din savoare Munților
Rodnei, din măreția, mîndria și impozanța Pietrosului. De gustat am degustat,
cîte-un pic de munte, de zmeură, mure sau afine, ultimele raze divine ale verii
stropite cu apă strecurată din suflul și seva zeilor, am gustat din mireasma și
magia brazilor, din splendorile dăltuite cu iscusință și îngăduință de natura
înalturilor împărătești. Ne-au condus pe tot traseul, pînă sus, albinuțe
hărnicuțe și fluturași jucăuși, bucurîndu-se și ei de ultimele bucurii ale
verii ..
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, pornit-am din
vale spre Soare răsare, pornit-am de jos cu pasul voios și gînd veselos, spre
vîrful Pietros, spre creste mărețe pe poteci răzlețe, prin munții cărunți,
tăcuți și cuminți cu dor de părinți .. de aceia sfinți …
Doamne, Te-am ruga, cu puterea Ta, să ne dai ceva! Să ne
dai iubirea și prea-fericirea, din nemărginire și-a Ta stăpînire. Să ne dai de
sus lacrima de sfinți, demnitatea lor, dorul munților, susur de izvoare, lumina
din Soare, liniștea din stele, glas de viorele ..
La ora nouă și un sfert, duminică 28 august 2016, am
pornit mînînțăl și apăsat, de la intersecția cu drumul Schitului din Borșa, (cca
980 m), spre cota 2303 m, vîrful Pietrosul Rodnei. Echipați regulamentar, io
bineînțeles cu carul de reportaj după mine, iar cercetașa șefă cu cioca ei, am
luat-o cătingan la deal. Io, cu tăte amenințările ʺexperțilorʺ, nu-mi făceam
probleme că nu respir o gură de aer din vîrf și nu fac o baie de lumină, că
altfel nu mă arăduiam din loc, îmi vedeam de bulendre la cota mării. Mai ales
că aveam Cornul lui Pintea la mine și era musai să dau deșteptarea și adunarea haiducilor
..
Einstein a explicat relativitatea lui pe înțelesul tuturor,
că cinci minute cu persoana iubită nu-s la fel ca cinci minute cu mîna pe soba
încinsă. Și io zîc că nu-s la fel. În munți distanța nu se măsoară în metri, ci
în ore de mers. Indicatoarele ne indicau 4 ore de mers, de unde am pornit noi,
respectiv drumul Schitului. Ce-s alea? Una două trec, mi-am zis, cînd dorm 4
ore nici nu știu cum trec. E, da alea le-am învățat pă pielea mea, am verificat
relativitatea vărului Einstein cu o realitate tare lungă în timp, deși în
spațiu era doar de cîțiva metri, cca 1300 m. Cu muncă și cu răbdare poți face
cît unul mare ...
Da să nu mă tăt lunjesc și aci în timp, vă spui că
urcușul a decurs, din punctul meu de vedere, nu a lui Einstein, destul de
lejer. În prima parte a traseului, printr-o pădure de brazi, cercetașa a găsit
cîteva hribe din alea sănătoase, cărnoase. Ne-au ajuns din urmă doi tineri din
Piatra Neamț, ea mai aspră la mers, el mai cătingan, care ne depășeau și-i
ajungeam în pauzele lor, că noi n-am mai zăbădit pă nicări, ne-am văzut
liniștiți de drum. O de potecă ..
Ne-au ajuns și alte grupuri de tineri, care mai
gălăgioși, care mai tăcuți, cinci studenți la medicină, un grup de patru fete
studente și ele, o familie cu copiii, care ne-a dat exemplu la copiii lor mai
năzuroși, că noi, la ʺvîrsta noastră venerabilăʺ, îi întrecem pe ei ...
Și așa trecură două ore și jumătate de urcuș, timp în
care am urcat de la cota 980 m pînă la Stația Meteo Borșa, cca 1700 m. După
alte 10 min de plimbare printre afini, fiindcă abia atunci au apărut să ne dea
o mînă de curaj, am ajuns la Lacul Iezer, o balta care se zice că seamănă cu
harta României. Poate că seamănă, da nu răsare ..
Cercetașa a început să facă nazuri, să nu mai urcăm că-i
bugăt pînă la lac, unde era lume la plajă. De la lac se vedea peretele
muntelui, potecile șerpuind spre vîrf, iar mai sus oamenii parcă erau furnici,
așa de mici se vedeau. Cum să te faci de mîndra mninone să nu te sui pînă în
vîrf, cînd ai bătut atăta drum pînă aci ... o vreme .. că nici nu știu bine
ce-am bătut ...
Realitate se desfășura în toată splendoarea ei, nu puteai
să fii doar spectator cînd te striga din străfundurile acestui neam să-ți joci
rolul pînă la capăt. Dacii au fost stăpînii înălțimilor, stăpînii spiritului
liber, stăpînii pădurilor, izvoarelor, doinelor și baladelor, dar înainte de
toate, dacii, au fost ei înșiși Natura, prin simplitatea, cinstea și demnitatea
lor. Acolo sus se simte aerul și aura zeilor, se aude glasul nemărginirii,
glasul veșniciei ..
După altă oră și jumătate de urcat, destul de apăsat, am
ajuns pe șaua Pietrosului, un platou unde o fo musai să facem o pauză să
savurăm din bucuria regăsirii și împlinirii spirituale. Am îmbucat din ce-am
avut pîn straiță, din ce-ar putea mînca un ardelean și o olteancă pe acoperișul
Maramureșului, o scurtă ședință foto, și mai sus, tot mai sus, încă 15 minute
de mers pînă la cota 2303 m. Alea repede o trecut, de gînești că nici n-o fo,
pă lîngă o balustradă care delimita, o limita, susul de jos, vîrful de bază, că
de cumva lunecai de-acolo api ala erai ...
Și așa am ajuns pe Vîrful Pietrosul Rodnei după cca 4 ore
de plimbare pe potecile milenare ..
Am scos cornul lui Pintea și am dat deșteptarea la toată
lumea care o fo acolo, și sus, și pă traseu, și jos, să s-adune cu mic cu mare
la această sărbătoare, că îi strigă Pintea, iară, să curețe astă țară, de
gunoaie și ocară ..
No, da tăte o fo cum o fo pînă aci, greu o fo on ptic,
fain o fo mai mult, da o fo musai să ne și scoborîm de-acolo, cu pticioarele pă
pămînt, că bistoș capu mi-o rămas tăt pîn nori. Am zîs că una-două sîntem jos,
ce-i așe de mare lucru? Așe de una-două am fo jos că ni-o țînut mai tăt ca
suitu, tăt am scoborît aproape patru ceasuri, numa nu să găta odată. Și durere
și chin, c-o fo musai să mă-nchin ..
Da tătă jmecheria asta ne-o țînut fix 13 ceasuri, cu
deplasare auto Baia Mare-Borșa, cu coloanele nunților din aproape tăte satele
moroșene, că p-aici așe-i moda, nuntă în tătă zua bună zua în alai ... asta-i
viață, ăsta-i trai?
Dumnezo vă-mbucure!!
Bordan – 28 august 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu