Plaiul Cloșani

Pentru a putea continua cu folos șirul povestirii, ʺPe poteci de dorʺ, îi musai o întoarcere în timp și spațiu, de pe platoul Prelucilor unde am fost duminică, meleagurile Maramureșului și ale haiducului Pintea Viteazul, pe Plaiul Cloșanilor, tărîmurile de basm ale pandurilor lui Tudor Vladimirescu, unde în anul 1806 a fost numit ʺvătaf de plaiʺ.

Haiducii au fost oameni simplii, lucrători ai pămîntului și crescători de animale, sătui de nedreptățile sociale ale ocîrmuitorilor vremelnici și samavolnici, au luat drumul codrului făcîndu-și singuri dreptate. S-au organizat în cete haiducești, cutreierînd toate pădurile de sub poala munților, controlînd potecile apărau platourile montane ale păstorilor de lăcomia și rîvna necumpătată de cîștig și avere ale otrepelor vremelice de jos.

ʺBată-te piatra făgui / De ce n-ai venit să-mi spui / Cînd ai înfrunzit întîi / Să-mi iau armele din cui, / Pușca de la căpătîi / Să-mi iau arma și vergeaua / S-apuc dealu’ și vîlceaua ...ʺ, zice o baladă haiducească din zonă, pierdută prin vremurile fără de vremi ..

Inițial n-am vrut să scriu despre acest plai rupt din rai, tărîm de poveste, unde, sau de unde, am început acest ciclu de drumeții pe urmele dorului, pe urmele moșilor și strămoșilor noștri, în căutarea a ceva pierdut sau uitat în timp. Nu mă simt îndreptățit să dau viață realităților de basm ale acestor locuri, să tulbur somnul vremilor uitate, vremuri sacre nepercepute și nepricepute de mințile profane ale haosului modern. Și totuși o să scriu, cu dreptate sau fără, și mă judece Tudor sau Pintea cu ultimii lor panduri și haiduci pe care i-am întîlnit cu voia sau cu nevoia întîmplării ...

Plaiul Cloșani este un tărîm ce și-a păstrat puritatea și naturalul izvoarelor limpezite de focul vremurilor, străjuit la vest și nord de Munții Mehedinți și Godeanu, la est de Podișul Getic, iar la sud, coborînd prin culoarul de contact Comănești – Drobeta Tr. Severin, de Dunăre. Am avut norocul prin vară, mai bine zis la începutul lunii iulie, să pășesc pe urmele pandurilor lui Tudor, pornind din Padeș, locul proclamației lui Tudor Vladimirescu din 1821, cu mașina condusă de un cumnat, de Titi, pînă într-un loc, iar de acolo cu un alt cumnat pe jos, cu Lică, pompierul și vînătorul fără frică, cu direcția și intenția de a ajunge la o stînă unde își păștea oile un alt cumnat, Mitu, că mi-o dat Domnul vreo cinci cumnați tăți unu și unu ... adevărul e că mi-a dat și-o cumnată, Dumnezo o țîie cu oi cu tot ... :) de sora ei ce să mai zic ...

La întrebarea mea, gîfîind din greu la urcare, ʺde ce nu faceți un drum de acces pentru mașini, că ar fi posibilități?ʺ, m-a descumpănit răspunsul lui Lică ... ʺLa ce? Să vină apoi toți boschetarii și maneliștii? Acum e sigur că n-o să vezi p-aici nici ciori, nici cioroi ... ʺ .. și n-am văzut ..

Am urcat pe Valea Cărpineilor (dacă cumva greșesc rog să mă corecteze cunoscătorii din zonă, că nu este om care să nu greșească :) ) care se varsă în barajul de acumulare de la Valea Mare, de pe rîul Motru, unde am întîlnit primele urme ale unei activități umane din trecut, o moară cu ciutură părăsită și ponosită ca vai de ea, rugîndu-ne parcă să-i dăm iar apă să-și cînte bucuria și-amarul unei evoluții fără de soluții. ʺInima -- ciutura mea -- / Dă-mi să beau, dar altceva, / C-apa rece ți-au golit-o / Toți cei care ți-au sorbit-o !... / Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie -- / Dă-mi un strop de apa vie !... ʺ, zice bine Minulescu în Romanța inimii ... dar nu tare-i bine pentru inima noastră cînd își pierde chiar vibrația originii, apa pură de izvor descîntată cu mult dor ..

ʺCîndva locurile astea erau mai vii, erau însuflețite de glasurile, păsurile și pasurile omului, a zis Lică, mai sus își aveau conacele cu grădini de legume și cereale, cu animalele, oi și vaci, care pășteau liniștite iarba poienelor cu zîne și feți frumoși. Aveau aici tot ceea ce le trebuia, patul, masa, casa și țoalele de pe ei, bucuria și întristarea, iubirea și supărarea. Aveau veșnicia cerulului străjuindu-le și mîngîindu-le vremelnicia lutului. Totul se producea, îndulcea, creștea și putrezea aici, de la hrană, îmbrăcăminte, locuințe sau dorințe, la iubiri și trăiri în simfonia și poezia Naturii. Aici le era întregul Univers!ʺ

Conacele și toate construcțiile erau făcute exclusiv din lemn, pe fundații de piatră, inclusiv șindrila de acoperiș, construcții simple și elegante prin naturalețea lor. Mai tîrziu oamenii au început să coboare prin satele actuale, mai la vale, ducînd cu ei obiceiurile de aici, viața agrar-pastorală și o parte din arhitectura locuințelor, lăsînd să bîntuie spiritul moșilor care ne strigă în van să nu ne lepădăm pămîntul, veșmîntul și cuvîntul, să nu ne lepădăm de credința strămoșească, credința fericirii, a iubirii și a nemuririi. Dar cine să-i mai audă din haosul și larma manelistă de jos? 

Am ajuns, după vreo două ore jumate de mers, la stîna bătrînă cu dorul de zînă, la piciorul plaiului sus la gura raiului, sus la poarta cerului, izvorul misterului și colindul lerului ...  

După ultimul urcuș mai abrupt, printr-o pădure, ni s-a deschis în fața ochilor zăriștea albastră în toată splendoarea ei, o poiană cît un sat, cu cîteva căsuțe de lemn, una pe un deal alta pe altul, conace, cum le zic plăieșii, ultimii mohicani ai acestor plaiuri. Stîna era amenajată la un conac, cu două construcții din lemn, fiecare cu cîte două încăperi. În conacul de sus, o încăpere era amenajată pentru dormit iar în cealaltă se făcea mîncarea într-un ceaun cu focul direct pe dușumeaua de pămînt, care nu are voie să se stingă de la Sîngeorz pînă la Sîmedru, o veche credință și obicei pastoral legat de Focul Viu ...

În conacul de jos, într-o încăpere se prepara brînza, iar în cealaltă se putea dormi. Pentru oi era amenajată stîna după regulile din vechime, aceleași ca în Maramureș, cu strungă, mînătoare, coliba ciobanilor și băcia, pe lîngă celelalte obiceiuri pastorale venite din vremuri biblice. Cîndva, aceste conace, erau locuite în permanență, acum au mai rămas cîțiva locuitori uitați de lume și de vreme. Conacul la care am fost e locuit de primăvara pînă toamna, de la Sîngiorz pînă la Sîmedru, legat tot de o tradiție pastorală, iar la locul respectiv i se spune Zapodini.

Am fost primit, servit și instalat ca un prinț, la locul cel mai cinstit al gazdei. I-am alduit și io cu apă sfințîtă de 52 de grade din Maramu, ca să ne facem ʺla pertuʺ, după care cumnata, pe care Lică o înlocuia de fapt, a trebuit să plece, pe alt traseu decît cel pe care am urcat noi. M-am oferit s-o conduc, mai mult din dorința de a vedea și spiona împrejurimile, de a respira prin toți porii aerul pandurilor lui Tudor, de a mai afla una-alta despre obiceiurile și tradițiile păstorilor din aceste locuri și timpuri.

Pe acolo distanța se măsoară în minute sau ore de mers pe jos. După cca 20 min de mers pe o potecă auzim lătrat de cîini .. ʺSînt cîini bătrînului Cheta, zice Polina, un localnic permanent al acestor locuri, care n-a mai coborît în sat de cîțiva ani.ʺ .. Un sentiment de micime, un fior care m-a străpuns numai la auzul acestor spuse, cum adică să stai ani întregi, la 3 ore de civilizație și totuși rupt de ea? Fără curent, radio, televizor, ziare, fără internet, telefon, și cîte și mai cîte ... și totuși stă, și încă bine ...

Cîinii o cunoșteau pe Polina, i-am găsit lîngă stăpînul lor, bătrînul Cheta, care dormea sub un stejar, și care ne-a primit cu strigăte de bucurie, parcă vedea sfinți nu oameni. Bătrînul Cheta se îndrepta spre conacul fratelui său, Vintilă, gazda mea de la stînă, să-i ajute diseară la muls. Era cu două vaci după el pe care le ducea la apă și pe urmă le lăsa la păscut, ca seara să le ducă la conacul său.

ʺTu ești de-al meu, i-am zis din start bătrînului, ești printre ultimii daci liberi ai acestui pămînt!ʺ A rîs cu poftă și ne-am făcut tovarăși de drum la întoarcere, să-mi povestească realitatea lui, o realitate care pentru mine era parcă din altă lume. O lume de care ne-am îndepărtat sau am fugit, că noi sîntem domni, am evoluat, avem totul dar tare mă tem că ne lipsește chiar de ceea ce fugim, ne lipsește liniștea raiului pe care am dat-o pe larma infernului.

După ce am ajuns la conac cu bătrînul Cheta, l-am lăsat cu Mitu, să-i dea și lui un pahar de horică de Maramuʼ, eu am luat o botă la mine și am luat-o cătingan la deal. Am trecut pe lîngă un izvor de lîngă un fag uriaș răsturnat de o furtună, unde mi-am stîmpărat setea de panduri, am mîncat tot felul de cireșe, de la cireșii rămași de pe vremea locuirii permanente a conacelor. Am ajuns la primul conac părăsit, care-și spunea povestea prin fiecare scrijelitură din lemnu lui, crestături și însemne care, cîndva, însemnau ceva. Tot un sentiment de neputință în fața unui timp necruțător, care macină ce-i cade la îndemînă, și adevăr dar și minciună. ʺDe ce m-ați dat de lîngă voi, de ce m-ați dat de-acasă??ʺ

Oile pășteau liniștite, aceeași iarbă a pandurilor și plăieșilor lui Tudor, poate că și ele erau aceleași .. sau doar miorița piciorului de plai și gurii de rai ... sau poate și noi eram pogorîți dintr-un alt plan? Parcă auzeam, printre glasuri de mioare, rîsetele de bucurie ale copilului din mine păzind undeva-cîndva oile. Am urcat la al doilea conac, la al treilea, iar printr-un lan de ferigă am ajuns la al IV-lea, unde am stat și am așteptat să-mi spună cineva ceva. Un pui de vrabie pierdut prin iarbă și-a strigat mama, l-am luat în mînă, l-am  mîngîiat, pînă a apărut vrabia speriată că-i fac ceva rău puiului ei. S-au regăsit cu bucurie, poate că și eu am regăsit ceva .. de undeva-cîndva ... ceva uitat agățat în cuiul grinzii și-n misterul corinzii ..

Era tîrziu ca să-mi continui urcarea și căutarea, am coborît chiar bine pentru cină, că trebuie să vă spui, mîncare așa gustoasă ca cea preparată de cumnatul Mitu la stînă, io n-am mai mîncat pă nicări pă unde am umblat. Și umblat-am și io bugăt pîn lumea asta! Poate apa de izvor, ce se-ntoarce călător printr-o rouă sau un nor, la origini, la izvor .. sau poate aerul din gura cerului cu odoarea misterului ... Mitu trebuia să doarmă afară cu oile, și era destul de rece deși era iulie, e oricum zonă de munte. Io dormeam în casă, învelit cu țoale de lănă, ba o mai vrut Lică să-mi facă și foc, că o crezut că-s chiar ca puful de păpădie de jingaș. Oi fi io mai finuț, că nu dejaba-s Dănuț, da nici hăpt așe de sensibilos ... :)

Pe la ora 4 dimineața, cînd toți dormeau încă, m-am ridicat ușurel, m-am echipat, și prin iarba udă am luat-o la deal. Un cal liber păștea liniștit, mai tîrziu am aflat că-i de la alt conac dar acolo îi place să pască cu toate că-l mai fugăresc cîinii. Era încă noapte bine, deși Mitu a zis că la munte se face ziuă mai repede, abia se zăreau cîteva firicele de lumină. Am așteptat sărutul soarelui în vîrful dealului, după care am coborît la muls, fiindcă între timp a ajuns bătrînul Cheta și se apucaseră de treabă. Io eram numa cu privitul, pozatul și bătut din clanță, Lică cu mînatul la strungă, iar Mitu, Vintilă și Cheta cu mulsul.

După muls, care a fost de la ora 6 la 7, am mîncat, nu înainte de-a ne clăti gura cu apă sfințîtă, eu mi-am luat bota și o sticlă cu apă de băut și la deal ... Am urcat cam o oră, am trecut printr-o pădure, am mai întîlnit două conace părăsite și alea, o pădure pe un deal distrusă de o furtună, după care se deschide înaintea ochilor un platou cu iarbă verde de acasă, cu urme de vaci. Am zărit imediat vacile la limita orizontului, cam la vreo 20 de minute de mine, unde am luat-o agale să văd ce-mi mai iese în cale, să mai întîlnesc vreun pandur ...

N-am întîlnit pandur, dar am întîlnit o ... amazoană ... o ciurdăriță din Sohodol, fiindcă eram deja pe Plaiul Sohodolului. Aceeași poveste și cu vacile ca și cu oile, le urcă vara la munte și le coboară toamna. Cîndva era un sat întreg și acolo, cu culturi de cartofi, porumb sau grîu, cu moară de măcinat, și cu horele din sat ... Doamne, ce-am lăsat? Acolo le era traiul și mălaiul, acolo le era plaiul și .. raiul. Mi-a arătat drumul care duce la alte conace, vreo 5-6, din care două locuite.

M-am dus la primul, lîngă care era o grădină cu cartofi, dovadă că era și cineva în spatele culturii. Dar nu locuia nimeni nici acolo, așa că am făcut cale întoarsă către ... casă, adică la gazda mea Vintilă, fiindcă pe la ora două venea schimbul și noi trebuia să coborîm. Nu înainte de a lua cu noi cîte ceva de acolo, fiecare ce-o primit, după cît o fo de cuminte ... io m-am ales cu doi bulgări de cași, de fapt nu cred că le zice bulgări, că-s mai mari, aproape cît roata de dacie ... :)

Bine-o fo, puțin o fo, cu promisiunea ca la anul să extind orizontul căutărilor spre munții încărcați de basme și legende, cu daci, panduri și haiduci, cu averi ascunse prin tainice seifuri legate-n lăzi de mituri.

Civilizația acestei lumi a început cu păstorii și plugarii platourilor cetăților montane, în cetățile Naturii locuite de Dumnezeu. Acolo sus și mai presus a început cuvîntul cu cîntul și descîntul, scînteia care a aprins fitilul acestei lumi, izvorul cu dorul, odorul și amorul, o lume pură și simplă, demnă și cinstită, o lume a bunului simț, o lume a sfinților părinți din grădina raiului și durerea plaiului. Acolo sus mai găsim adieri și mîngîieri ale lui Dumnezeu, acolo îl mai găsim pe Dumnezeu în altarul lerului, sus la gura cerului. Dar la cine mai trebuie Dumnezeu într-o lume a minciunii și urii, o lume a plasticului și betoanelor, a fațadei și zorzoanelor, o lume a .. Dracului .. ??   

Plaiul Cloșanilor, cu ultimele conace ale acestui sfîrșit de timp, ne cheamă la tăcere, la oprire din fuga nebună spre haosul manelist, ne îndeamnă la întoarcerea spre noi, spre înțelepciunea moșilor și strămoșilor noștri, spre o știință care nu ne învață nici o școală din lumea asta, Știința Fericirii, a Iubirii, știința nemuririi unui suflet chinuit acum de strînsoarea materiei, a banului și mizeriei ...

Piciorul de plai ne-așteaptă în rai, cu-a lui mioriță cu lînă  plăviță, cu baciul oltean și cel moroșan, cu fluier de soc ce cîntă cu foc, cu fluier de fag ce zîce cu drag la umbră de brad ... Doamne, rău mă doare, susur de izvoare, tril de ciocîrlie, maica Românie, și mă dor de dor roua munților, glasul doinelor, Zîna zînelor, și mă strigă sus, de unde m-am dus pe urmă de fus, o baladă veche fără de pereche, o colindă sfîntă ce îngeri-o cîntă să luăm aminte, crestele sînt sfinte, crestate de Zei cu scîncet de miei, cu lacrimi de ie, cu dorul de glie ...

Doamne, te-am ruga, din puterea ta, să ne dai ceva .. dă-ne ce-am pierdut pe poteci de lut, și ce-am lepădat pe unde-am umblat, dă-ne iar simțirea să gustăm iubirea, să prindem din taine nemuriri în haine, să primim de jos misterul de sus, fericirea sfîntă ce îngeri-o cîntă, ce zei-o șoptesc prin glasul ceresc în colb pămîntesc ...

Continuăm șirul povestirilor cu Platoul Prelucilor din Maramureș, cu ultimii haiduci ai lui Pintea Viteazul rămași agățați în cuiul de la grindă, în baladă și corindă ...

Dumnezo vă alduiască!!

Bordan – 01 octombrie 2016